Skip to content

Scrisoare pentru Romania, de Bianca Alexandra Cobori

January 7, 2012

Bianca Alexandra Cobori s-a nascut in Rosia Montana, are 24 de ani si a studiat Antropologia Economica.
Redam mai jos punctul sau de vedere legat de compania RMGC.

sursa: blogul ActiveWatch. Textul a mai fost preluat si pe Totb si pe Voxpublica, de catre Mihai Gotiu.

“Bună ziua,

Numele meu este Bianca Alexandra Cobori, am studiat Antropologia Economică şi în prezent mă ocup de Management Cultural. Am 24 de ani, locuiesc în Bucureşti şi pentru mine Roşia Montană reprezintă, dincolo de o chestiune amplu controversată, acasă.

Am plecat în urmă cu cinci ani dintr-un loc sărăcit forţat, cu o comunitate despicată, cu oameni independenţi şi mândri transformaţi peste noapte în cerşetori la uşile unei companii apărute din senin şi de niciunde; dintr-un loc controversat în care planurile de viitor, principiile, valorile sau priorităţile fuseseră şterse ca prin minune şi înlocuite de un parvenitism şi o pierdere a verticalităţii ce păreau să convină ambelor părţi. Oamenii deveneau bogaţi peste noapte şi plecau dintr-un loc în care parcă nu fuseseră niciodată, în timp ce o companie străină fără vreo istorie sau responsabilitate, înghiţea, încetul cu încetul, o localitate întreagă şi făcea presiuni fantastice asupra oamenilor ce-şi păstrau încă scepticismul.

Mesajul devenise clar, sau sunteţi cu noi sau împotriva noastră, iar în lupta dintre o companie cu un capital puternic şi o comunitate de oameni simpli, tabăra era aleasă fără a sta prea mult pe gânduri; localitatea devenise astfel, un loc din care un tânăr pleca fără prea mult regret. Strategia tacită de marketing funcţionase perfect – oamenii se simţeau martorii neputincioşi ai propriului eşec, banul fără muncă în schimbul unei case, al unui pom sau … mormânt din cimitir, primea semnificaţia majoră, iar părinţii renunţau să mai investească în vreun fel în studiile copiilor lor, în condiţiile în care compania îi transforma, pe loc şi fără pretenţii, în falnici angajaţi ai unei structuri multinaţionale, la care ei – oameni simpli – nici nu ar fi visat. Mai mult, laptele şi mierea urmau să curgă feeric în noua localitate pe care compania urma să o construiască în vârful unui munte (că acel teren era probabil instabil, că nu era nici o posibilitate reală a unei vieţi normale într-o zonă ce nu fusese locuită niciodată din motive mult prea lesne de înţeles, sau că în jurul localităţii viitoare, pământul urma să fie dinamitat şi ciuruit de aceşti falnici salvatori-căutători moderni de aur, nu prea mai interesa pe nimeni). Pentru ceilalţi oameni, constituiţi de ceva vreme în minoritate, lucrurile erau ambigue, simţeau teamă pentru ceea ce urma să se întâmple şi intuiau că povestea minunată, povestită de cei mari şi cei mici deopotrivă, era o catastrofă camuflată de minciuni, reclame, sponsorizări ieftine şi autorităţi devenite impasibile. “Hopul” iniţial fusese depăşit – după vreo 10 ani de ştiri neoficiale şi zvonuri răspândite pe la colţuri, unii oameni implorau un loc de muncă în cadrul companiei (cei cu reale capacităţi de uitare a propriei verticalităţi, ajunseseră chiar directoraşi cu un job description pe care nu-l puteau nici traduce în limba română), ceilalţi aşteptau cu ardoare vânzarea proprietăţilor şi stăteau cu actele de proprietate la coadă, la uşile birourilor lor, în timp ce restul minoritar prefera să-şi trăiască în continuare viaţa, să meargă la serviciu şi să-şi trimită copiii la şcoală.

Peisajul social era discordant, ambiguu şi demn de a fi studiat la cursurile de sociologie. Se produsese o ruptură în toate aspectele vieţii, atât în cadrul localităţii, cât şi în jur; viaţa nu mai era demult normală şi transformările creaseră un cadru sufocant în care simţeai nevoia de a evada. Eroii salvatori ajunseseră deja, goliseră şcolile, bisericile şi casele de orice urmă de viaţă, şi mesajul care se prefigura era acela că, viaţa va deveni într-adevăr insuportabilă. Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat prea puţin, credinţa socială potrivit căreia singura şansă de salvare e reprezentată de depopulare şi ştergere de pe faţa pământului, este adâncită, iar speranţa că autorităţile îşi vor face treaba şi vor avea grijă de cetăţenii săi contribuabili, a fost deja îngropată.

Povestea de ansamblu a localităţii e cunoscută de toată lumea, însă poveştile mărunte ale oamenilor săi sunt trecute forţat în anonimitate de câte o strategie de marketing scumpă, şi totodată ridicolă, ce scoate în faţă roboţei fabricaţi, cu poveşti false şi vieţi vândute. În ceea ce mă priveşte, localitatea devenise un loc dezolant, în care viitorul şi alegerile lui nu mai aparţineau oamenilor şi în care dispăruse orice urmă a unei comunităţi sau a unei existenţe libere, necondiţionate sau asumate responsabil şi conştient de fiecare în parte. Nu m-a încercat nici un regret în momentul în care am plecat la Bucureşti sau la scurt timp, când am părăsit ţara cu o bursă de studii pentru SUA. Ironia a fost şi în acest caz, de o promptitudine fulgerătoare şi la nu foarte mult timp de când părăsisem ţara, jurându-mi să las în urmă toată controversa legată de acest proiect care se transformase deja în banalitate, un subiect răsuflat ce nu implica decât o opinie semi-analfabetă de tipul pro sau contra, îmi dădusem seama că dincolo de imagini ale caselor părăsite, oameni săraci şi îngrijoraţi, era singurul loc pe care îl puteam numi acasă şi pe care îl iubeam. Lucrul care trebuie totuşi subliniat, este că, presiunea exercitată asupra localnicilor şi asupra familiilor lor este enormă, sentimentele sunt de conştientizare a implicării şi afectării directe, dar şi de neputinţă absolută, de teamă că nimic nu va mai fi la fel şi că, orice posibilitate de alegere a viitorului va fi ştearsă. Este incredibil de simplu să cumperi un om; în schimbul a câtorva sute de euro şi a unui loc de muncă pentru un membru al familiei, omul apare la televizor şi spune tot ce vrei tu să spună, nu gândeşte, nu reflectează la conţinutul acelor cuvinte sau la posibilele lor implicaţii, proiectarea existenţei lor în viitor sau construirea unor obiective pe termen lung, devenind inaccesibile. Detaşarea este aproape imposibilă şi stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor devine invariabil condiţionată de acest factor extern ce-ţi impune inclusiv limitele gândirii critice şi a capacităţii de a imagina un viitor pentru propria familie. Nu am fost deloc surprinsă când, după terminarea facultăţii aflându-mă în vacanţă la părinţii mei, descoperisem că aproape toţi tinerii din localitate deveniseră dependenţi de această companie. Nu eram surprinsă, şi nimeni nu ar fi fost, în condiţiile unei minime reflecţii asupra manierii lor de a acţiona.

Noi facem parte dintr-o generaţie care a crescut sub umbra şomajului, a posibilităţilor limitate sau a oportunităţilor muribunde. Un copil care creşte şi se dezvoltă cu teama poate inconştientă asupra unui pericol de sfidare a propriei libertăţi, a alegerilor viitoare şi, implicit, a vieţii în sine, ajunge un om cu prea puţină încredere în propriile forţe, în propria capacitate de a reuşi pe cont propriu, în libertatea de a gândi, de a alege şi de a visa. Privind în urmă, îmi dau seama că, manipularea exercitată a fost de dimensiuni înspăimântătoare şi a cuprins toate aspectele vieţii. Credinţa în propria libertate şi putinţă de a realiza lucruri de durată, de a aduce o mică contribuţie sau, de ce nu, o schimbare în lumea în care trăim, a fost sfărâmată. Sunt aşadar uşor de înţeles alegerile acestor oameni, alegeri ce cred că, nici nu le-au aparţinut vreodată. În aceste condiţii, luând în considerare influenţa şi puterea unei manipulări îmbrăcate în straie de bunăvoinţă, nu este greu de înţeles pesimismul adoptat de oameni, şi conul de umbră în care au ales să se refugieze, frustraţi, îndureraţi de simţul unei neputinţe insuflate forţat, luptându-se cu o dezbinare a propriilor alegeri şi decizii.

E atât de simplu să convingi un om că viaţa lui e lipsită de valoare şi că e lipsit de putinţa de-a schimba ceva. Nu ştiu dacă oamenii în general, au capacitatea de a schimba lumea, ştiu însă că, oamenii ambiţioşi şi încrezători în propria valoare şi propriile vise, pot face orice. E un lucru pe care nu l-am învăţat la Roşia Montană, ci departe, colorând banalitatea pesimismului şi inconsistenţa temerilor, cu oameni, vise, idei, posibilităţi, încredere. Sprijinită continuu de părinţii mei, cărora le voi fi recunoscătoare mereu pentru faptul că, pe de-o parte au considerat educaţia ca fiind pionul principal şi m-au sprijinit pe toată durata studiilor, iar pe de altă parte au avut suficientă încredere în a mă lăsa să iau propriile decizii, am avut prilejul de a avea ca mentori oameni remarcabili, de a călători, de a cunoaşte oameni de pe toate continentele, de a participa la proiecte importante în mai multe ţări şi de a încerca să creionez un viitor necondiţionat de cineva. Probabil am avut alte şanse, decât fostul meu coleg de clasă care vrea să ajungă miner la RMGC în binecunoscutele clipuri publicitare, dar asta doar datorită faptului că, părinţii mei care au muncit mereu din greu, şi-au păstrat încăpăţânarea de a nu cere ajutorul nimănui şi m-au învăţat importanţa asumării responsabilităţii în rezolvarea propriilor probleme.

M-am întors în ţară cu un altfel de sentiment şi mod de a privi lucrurile; merg la Roşia Montană de fiecare dată când am câteva zile libere, observ aceeaşi incertitudine şi chiar teamă în ochii oamenilor, şi îmi dau seama că miza e mult mai mare decât credem. Când un om ia decizia de a pleca oriunde în lume, este o decizie personală, când oameni care nu vor să plece sunt strămutaţi abuziv, fiindu-le smulse rădăcinile şi orice legătură cu trecutul, este o crimă. Iar dacă, această crimă e posibilă şi mai mult, rămâne nepedepsită datorită banilor, mesajul transmis celor de-acum şi celor ce vor fi, e de un tragism istoric.

Roşia Montană e mai mult decât un loc cu bogăţii istorice şi monumente ale naturii, e mai mult decât patrimoniu şi vestigii, e pentru unii oameni, acasă. E locul în care tinzi mereu să te întorci şi să ceri ajutor, e locul familiar şi prietenos în care ştii că îl vei primi. De aceea, roşienii nu scriu de obicei scrisori către România, nu imploră ajutor, nu cred în locuri de muncă ce nu vor exista niciodată, nu îşi deplâng la televizor soarta ce ei şi-au creat-o. Ei nu cer nimic, vor doar să fie lăsaţi în pace, să-şi crească copiii şi să îmbătrânească în unicul loc în care concep că ar putea să o facă. Pentru ei, Roşia Montană nu e subiect de controversă, ci acasă, iar sentimentul că acasă ar putea să nu mai existe, devine copleşitor. De aceea, anonimitatea şi refuzul de a apărea în public cu propria lor poveste, e drept, fără ciorăpei croşetaţi, ci cu fapte reale pe care le trăiesc în fiecare zi, devin mai prietenoase şi astfel, nu riscă să transforme într-o simplă bagatelă unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii lor. Ei participă activ la o altfel de Campanie Salvaţi Roşia Montană, îşi propun să rămână încăpăţânaţi în hotărârea lor de a-şi continua viaţa în casele lor, de a merge la biserica în care s-au căsătorit sau şi-au botezat copiii, de a colinda dealurile mereu aceleaşi şi de a povesti misterul fiecărui colţ de stâncă, deal sau mină turiştilor doritori; de a pretinde că, prin consecvenţă şi credinţă interioară, lucrurile nu se vor schimba. Iar aceste lucruri mărunte dealtfel, cred că salvează Roşia Montană în fiecare zi. Roşia Montană e salvată prin fiecare banner, prin fiecare articol, studiu sau eseu, prin fiecare conferinţă sau prelegere universitară, prin fiecare Fân Fest, clădire de patrimoniu restaurată, turist sau simplu gând bun. Astfel, e menţinută în viaţă şi continuă să supravieţuiască demonstrând că, oportunităţile de dezvoltare sunt nenumărate.

Nu ştiu exact motivul pentru care am exprimat în scris un alt punct de vedere, o altă faţă a acestei cunoscute şi totodată, obscure poveşti…La insistenţele prietenilor şi ale colegilor mei, care erau stupefiaţi de povestea şosetelor croşetate şi de imposibilitatea ca un copil să facă o şcoală fără ajutorul companiei, eram nevoită să explic de ce părinţii mei au avut o viaţă liniştită, de ce muncind au reuşit să acorde copilului lor toate şansele, sau de ce nimeni din familia mea nu este dependent de sforile trase de această companie. Din momentul în care m-am întors în ţară, am dorit să conving pe cât posibil, că forţele proprii devansează capitalul şi fondurile oricărei multinaţionale; că devenind conştient de propriul potenţial, devii liber şi independent, iar acest sentiment e tot ce poate fi mai frumos.

Şi totuşi, dincolo de provocări, riscuri sau inevitabile frustrări, rămâne formidabila mobilizare a societăţii civile, într-o perioadă în care mulţi o consideram imposibilă. Îmi amintesc uimirea pe care am avut-o în SUA când, stând de vorbă cu un grup de prieteni arheologi de la o universitate franceză, observam fascinaţia pe care o aveau faţă de istoria şi patrimoniul arheologic al Roşiei Montane, în timp ce îşi exprimau îngrijorarea cu privire la viitorul acesteia. Pe de-o parte, era surprinzător interesul unor oameni ce nu aveau nicio legătură directă cu localitatea, iar pe de altă parte, era prima dată când, într-un context legat de Roşia Montană, auzeam de patrimoniu, conservare, management al patrimoniului cultural, turism, dezvoltare…Ceea ce auzisem până atunci, era doar exploatare (a aurului, a oamenilor), şomaj, zonă defavorizată, vieţi şi şanse irosite… Iar din acel moment, am fost martorul unei agregări unice în România, între oameni şi organizaţii, în care obiectivul comun era transmiterea unuia dintre cele mai importante mesaje şi totodată, semnale de alarmă din perioada contemporană. Cred astfel că, lucrul acesta reprezintă un succes în sine şi un pas important în salvarea uneia dintre ultimele dovezi ale autenticităţii, valorii spirituale şi ale paşilor noştri în istorie, ale unei moşteniri unice ce nu-şi merita acest viitor incert. Sper ca aportul fiecăruia să aibă efectul pe care îl dorim cu toţii şi să devină o poveste frumoasă a încrederii, a valorilor comune şi a solidarităţii.

Mulţumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt şi un an bun să avem cu toţii!”

Advertisements
Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: